19oct/Vestitor Media/ Sâmbătă seara, la Teatrul G, Ciprian s-a deschis ediția a Xll-a a festivalului Săptămâna Teatrul Tânăr.
Președintele Consiliului Județean, Adrian Robert Petre, a anunțat o ediție densă, vie, cu spectacole dedicate tinerilor, dar și cu provocări intelectuale pentru publicul matur.
Deschiderea festivalului a fost marcată de spectacolul „Oleanna”, prezentat de Teatrul Excelsior. Pe scenă – un birou universitar; în fundal – celebra „Școală din Atena” de Rafael. O alegere de decor care nu e doar estetică, ci și simbolică. Pictura lui Rafael, apogeu al rațiunii și al dialogului, devine, în acest context, o ironie rafinată: în timp ce pe perete strălucește idealul conversației dintre Platon și Aristotel, pe scenă asistăm la prăbușirea acelui ideal.
În „Școala din Atena”, Platon și Aristotel discută despre adevăr, înconjurați de filosofi și gânditori. În „Oleanna”, un profesor și o studentă stau față în față, dar nu mai vorbesc pentru a se înțelege, ci pentru a se apăra. Catedra devine tribunal, cuvântul devine armă, iar universitatea un teren minat al suspiciunii și corectitudinii politice.
Pictura lui Rafael reprezintă apogeul gândirii raționale și al dialogului intelectual: Platon și Aristotel discută în centru, înconjurați de filosofi, matematicieni, oameni ai cunoașterii. Este o metaforă a universității ideale, a locului unde ideile se confruntă liber, prin argumente, nu prin acuze. În contrast, în „Oleanna”, școala, respectiv universitatea, nu mai este un templu al rațiunii, ci un câmp de luptă ideologică. Dialogul dintre profesor și studentă nu mai caută adevărul, ci puterea.
„Oleanna”, piesa lui David Mamet, pare scrisă nu acum treizeci de ani, ci ieri. Piesa cu două personaje: un profesor universitar, John, și o studentă, Carol, începe cu o conversație la o banală oră de consultație și se termină într-un duel moral. Mamet, cu un simț aproape diabolic al tensiunii, transformă dialogul într-un ring. Ce la început pare o neînțelegere devine rapid un proces de conștiință publică: cine are dreptate? cine abuzează? cine se apără? Piesa vorbește, în fond, despre putere, acea substanță invizibilă care se strecoară între oameni, oricât de bine intenționați ar fi. Profesorul are puterea catedrei, studenta are puterea plângerii. Într-o lume în care cuvintele s-au transformat în arme, fiecare propoziție devine o grenadă. Mai este apoi corectitudinea politică, această nouă religie a mileniului. Mamet nu o respinge, dar o întreabă cu un zâmbet amar: când dreptatea devine zel, nu se transformă ea însăși în abuz? Carol, apărătoarea victimelor, sfârșește prin a repeta mecanismele celor pe care îi condamnă. Și, desigur, limbajul , marele vinovat.